1Omul născut din femeie, are viaţa scurtă, dar plină de necazuri.
2Se naşte şi e tăiat ca o floare; fuge şi piere ca o umbră.
3Şi asupra lui ai Tu ochiul deschis! Şi pe mine mă tragi la judecată cu Tine!
4Cum ar putea să iasă dintr'o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul.
5Dacă zilele lui sînt hotărîte, dacă i-ai numărat lunile, dacă i-ai însemnat hotarul pe care nu -l va putea trece,
6întoarce-Ţi măcar privirile dela el, şi dă -i răgaz, să aibă măcar bucuria pe care o are simbriaşul la sfîrşitul zilei.
7Un copac, şi tot are nădejde: căci cînd este tăiat, odrăsleşte din nou, şi iar dă lăstari.
8Cînd i -a îmbătrînit rădăcina în pămînt, cînd îi piere trunchiul în ţărînă,
9înverzeşte iarăş de mirosul apei, şi dă ramuri de parcă ar fi sădit din nou.
10Dar omul cînd moare, rămîne întins; omul, cînd îşi dă sufletul, unde mai este?
11Cum pier apele din lacuri, şi cum seacă şi se usucă rîurile,
12aşa se culcă şi omul şi nu se mai scoală; cît vor fi cerurile, nu se mai deşteaptă, şi nu se mai scoală din somnul lui.
13Ah! de m'ai ascunde în locuinţa morţilor, de m'ai acoperi pînă-Ţi va trece mînia, şi de mi-ai rîndui o vreme cînd Îţi vei aduce iarăş aminte de mine!
14Dacă omul odată mort ar putea să mai învieze, aş mai trage nădejde în tot timpul suferinţelor mele, pînă mi se va schimba starea în care mă găsesc.
15Atunci m'ai chema, şi Ţi-aş răspunde, şi Ţi-ar fi dor de făptura mînilor Tale.
16Dar astăzi îmi numeri paşii, ai ochiul asupra păcatelor mele;
17călcările mele de lege sînt pecetluite într'un mănunchi, şi născoceşti fărădelegi în sarcina mea.
18Cum se prăbuşeşte muntele şi piere, cum piere stînca din locul ei,
19cum este mîncată piatra de ape, şi cum este luat pămîntul de rîu: aşa nimiceşti Tu nădejdea omului.
20Îl urmăreşti într'una, şi se duce; Îi schimonoseşti faţa, şi apoi îi dai drumul.
21De ajung fiii lui la cinste, el nu ştie nimic; de sînt înjosiţi, habar n'are.
22Numai pentru el simte durere în trupul lui, numai pentru el simte întristare în sufletul lui.``
